Detoxifierea organismului si prevenirea cancerului si a
recidivelor carcinogene cu Liquid Clorophyll

Verdele este culoarea dominanta a vegetatiei pe aproape tot parcursul perioadei de crestere a acesteia. Culoarea verde, caracteristica plantelor, se datoreaza pigmentului numit clorofila, care se gaseste din abundenta in frunzele plantelor. Clorofila a mai fost numita si „raza solara lichida” pentru considerentul ca absoarbe energia soarelui.


In 1915, Dr. Richard Willstätter a primit premiul Nobel pentru descoperirea structurii chimice a clorofilei, o retea de atomi de carbon, hidrogen, azot si oxigen inconjurand un singur atom de magneziu. Cincisprezece ani mai tarziu, in 1930, Dr. Hans Fisher a primit premiul Nobel pentru descoperirea structurii chimice a hemoglobinei, fiind surprins sa descopere ca aceasta avea o structura asemanatoare cu a clorofilei. Hemoglobina (alcatuita din hem si globina) este pigmentul care da culoarea rosie hematiilor (eritrocitelor) din sange. Clorofila este pigmentul verde care da culoarea plantelor.

Plantele pot obtine tot necesarul de energie pe domeniile albastru si rosu ale spectrului vizibil. Oricum, exista inca o mare parte a regiunii spectrale, intre 500-600 nm, in care foarte putina lumina e absorbita. Lumina aferenta acestor benzi spectrale se afla in regiunea corespunzatoare culorii verzi si, dat fiind ca aceasta e reflectata, plantele au culoarea verde. Clorofila absoarbe lumina atat de puternic, incat mascheaza alte culori mai putin intense. Cateva dintre aceste culori mai discrete (provenite de la moleculele unor substante precum carotenul si quercitina) se pot evidentia toamna, atunci cand clorofila din frunze dispare, culoarea verde fiind inlocuita de culorile portocalii si portocaliu-rosiatic date de carotenoide.

Un proces de importanta biologica majora in care clorofila este implicata 100% este fotosinteza, procesul biologic prin care plantele, algele, protozoarele si unele bacterii convertesc energia luminii solare in energie chimica. Energia chimica este utilizata pentru reactiile de biosinteza, precum acelea de formare a glucidelor sau acelea de fixare a azotului in aminoacizii care constituie materia prima de sinteza a proteinelor. In fine, putem spune ca aproape toate organismele vii depind de energia produsa prin fotosinteza, aceasta fiind esentiala in nutritia lor, ceea ce face din aceasta energie una capitala pentru viata de pe Pamant. Evident, se face referire la specificul de organisme autotrofe – cazul animalelor si omului. Fotosinteza este, de asemenea, responsabila si pentru biogeneza oxigenului care alcatuieste o mare parte din atmosfera Pamantului.


COMPLECSI MOLECULARI AI CLOROFILEI

Clorofila si derivatii acesteia denumiti clorofiline (reprezentand saruri de sodiu si/sau de cupru ale clorofilei) au capacitatea de a forma complecsi moleculari stabili cu anumite substante chimice nocive, unele cu actiune cancerigena, precum hidrocarburile policiclice aromatice gasite in fumul de tigara, unele amine heterociclice gasite in carnea prajita si Alfatoxina B1 (AFB1). Legatura dintre clorofila sau clorofiline si aceste substante cu potential cancerigen se refera la capacitatea de curatire a acestora din urma din tractul gastrointestinal cu ajutorul primelor, reducandu-se astfel cantitatea de subsante nocive care ajunge la tesuturile susceptibile.

Clorofilinele sunt unele dintre substantele cu cel mai pronuntat caracter antioxidant care au fost vreodata studiate. S-a demonstrat ca, substantele de tip clorofilina pot neutraliza in vitro actiunea oxidantilor. Rezultate din studiile efectuate pe animale sugereaza faptul ca suplimentarea dietei cu clorofila poate scadea stresul oxidativ indus de substantele chimice carcinogene si de radiatii.


CLOROFILA, CLOROFILINELE SI PREVENIREA CANCERULUI

Studiile experimentale au pus in evidenta si activitatea anticancerigena a clorofilei si clorofilinelor. Este cunoscut faptul ca oncogeneza (carcinogeneza), in majoritatea cazurilor, este precedata de biotransformarea unor xenobiotice chimice in compusi carcinogeni activi. Date rezultate din experimentele efectuate pe animale indica faptul ca toate clorofilinele pot creste activitatea enzimelor cu actiune specifica in biotransformare.

O alta explicatie posibila pentru mecanismul anticancerigen al unor derivati ai clorofilei este data de faptul ca acestia actioneaza ca si molecule interceptoare, blocand absorbtia aflatoxinelor si a altor substante cancerigene prezente uneori in alimente. Cand clorofilinele sunt administrate, experimental, impreuna cu un cancerigen, acestea actioneaza ca si molecule interceptoare, formand complexe reversibile cu substanta cancerigena. Cercetarile confirma ca derivatii clorofilei pot avea efect de „interceptor” in raport cu diversi cancerigeni testati.

Aflatoxina B1 (AFB1) este un cancerigen hepatic produs de anumite specii de ciuperci prezente in cereale si legume mucegaite, precum porumbul, arahidele si soia. In zonele calde, cu umiditate crescuta care nu poseda silozuri adecvate pentru depozitarea cerealelor, cantitati mari de AFB1 ajung in alimentatie, fapt asociat cu un risc crescut de cancer hepatocelular. In ficat, AFB1 este metabolizat intr-o forma capabila de a se lega de ADN, cauzand mutatii. In experimentele pe animale cu cancer hepatic indus prin AFB1, administrarea de clorofila, in acelasi timp cu expunerea la o dieta cu AFB1, reduce semnificativ efectele asupra ADN-ului produse de AFB1 in ficatul pastravilor curcubeu si al sobolanilor iar, in functie de doza, poate inhiba dezvoltarea cancerului hepatic la pastrav.


CLOROFILINELE SI DETOXIFIEREA

Clorofilinele joaca, de asemenea, un rol important si in detoxifierea interna a organismului, avand astfel importanta in mentinerea functiilor vitale si a sanatatii. Detoxifierea interna reprezinta totalitatea proceselor care neutralizeaza, transforma si elimina substantele nocive (daunatoare) din organism, prin unul sau mai multe din urmatoarele cai:

- respiratorie – plamani, bronhii, trahee, laringe, faringe, sinusuri si nas;
- gastrointestinala – stomac, ficat, vezica biliara, colon si intregul tract gastrointestinal;
- urinara – rinichi, uretere, vezica urinara si uretra;
- tegumentara si glandulara – glande sudoripare, sebacee si lacrimale;
- limfatica – canalele limfatice si nodulii limfatici.

Ficatul. Sub raport functional, ficatul este unul dintre cele mai importante organe cu rol in detoxifierea organismului. Glutationul, cel mai abundent compus sulfhidric din organism, are functia de a chelata si detoxifia organismul. Astfel, metalele grele, cum ar fi mercurul si plumbul, se pot combina cu glutationul. Odata complexul format, bila devine calea principala utilizata de organism pentru excretia acestuia, reducandu-se astfel cantitatea de glutation disponibila. Mai mult, celulele canceroase utilizeaza metionina din gluation pentru a se dezvolta si a prolifera. Dependenta cancerului si a tumorilor de metionina pentru dezvoltare este o conditie artificiala datorata unor tulburari pe caile metabolice de trans-sulfurare si trans-metilare. Asadar, daca disponibilitatea metioninei este redusa, va fi afectata nu doar capacitatea ficatului de a produce detoxifiere, dar va scadea si cantitatea disponibila de glutation pentru a complexa anumite substante straine (xenobiotice chimice). Studiile au demonstrat ca o deficienta de metionina poate, ea insasi, provoca aparitia cancerului hepatic, fara a mai fi prezenta vreo substanta cancerigena si, de asemenea, au aratat faptul ca deficitul in metionina permite metalelor grele sa produca efecte toxice.

Colonul. Este un segment al tractului digestiv, important in eliminarea xenobioticelor reziduale sau chiar a unor metaboliti reziduali aflati in exces (e.g.: lipide, lipoproteine, etc.). Tesuturile organismului nu pot elimina reziduurile atat timp cat colonul nu functioneaza normal. Diversele aparate si sisteme ale organismului sunt dependente unele de altele. Cand colonul functioneaza normal, organismul are asigurata eliminarea reziduurilor cu potential toxic din toate tesuturile prezente in diverse aparate si sisteme. Reziduurile din colon, in cazul unor tulburari functionale, pot conduce la disfunctiuni ale unor organe. Acest fapt este posibil prin tranzitul diverselor substante nocive din colon. Colonul afectat creeaza diverticulite care se prezinta ca mici buzunare ale peretelui colonului, cu continut de materii fecale. Daca acestea stagneaza prea mult, pot ajunge in organism, cauzand ceea ce se numeste autointoxicare. Aceste diverticule, de obicei, nu pot fi detectate in interiorul colonului prin colonoscopie. Adesea, acestea pot fi localizate la exteriorul colonului, unde nu pot fi vizualizate. In aceste diverticule („buzunare”) viscerale specifice colonului se poate acumula puroi, sange si materii fecale cu continut de substante nocive care pot tranzita in circulatia sanguina. In acest mod se realizeaza o intoxicare a organismului. Cand organismul este intoxicat, in celule nu mai pot accede nutrientii din sange, deoarece lichidul interstitial contine reziduuri aduse de limfa. Substantele nocive sunt in acest caz eliminate in parte, prin rinichi, prin piele (glande sebacee, glande sudoripare) si chiar prin glandele lacrimale.

Rinichiul. Principalul rol al rinichilor rezida in mentinerea constanta a volumului si compozitiei fluidelor biologice si, in general, a homeostaziei biochimice si homeostaziei termice. Aceasta, in conditiile in care factorii de mediu (alimentatia, temperatura, presiunea atmosferica) variaza continuu. Prin rinichi se realizeaza indepartarea din organism a unor produsi metabolici reziduali formati la nivelul celulelor si xenobiotice chimice sau derivati reziduali ai acestora. Rinichiul detine mai putin controlul cuantumului apei intracelulare din moment ce, daca acesta functioneaza in mod adecvat, fiecare celula este in mare parte autonoma, retinand ceea ce are nevoie si eliminand ce nu are nevoie, in fluidul extracelular. Rinichiul retine metabolitii necesari si, chiar mai mult, permite “libertatea” de a face mici excese. Aceasta inseamna ca rinichiul ne permite sa luam mai mult decat avem nevoie din elementele vitale – apa si sare, de exemplu – excretand exact ceea ce nu folosim. In final, putem spune ca rinichii conserva atat volumul lichidelor din corpul nostru, cat si compozitia acestora. Chiar daca exista variatii in alimentatie, consum de lichide sau activitate fizica, valorile specifice homeostaziei biochimice se mentin. Rinichiul functioneaza cu o precizie de maxim 1% in circumstante extrem de variate. Daca rinichii „cedeaza” in situatii limita, decesul are loc dupa cateva zile, datorandu-se in mare parte acumularii de produsi metabolici si reziduali toxici, care pot provoca stop cardiac. Remarcabil este si faptul ca rinichiul se poate adapta la tulburari morfofiziologice lente prin disfunctie, astfel incat este posibila supravietuirea chiar si cu 5% din functionalitatea totala a acestuia. Rinichiul are o rezistenta mai mare la boli decat (de exemplu) inima sau plamanii.

Sistemul limfatic. Cand substantele reziduale din celule sunt eliminate, acestea sunt transportate mai departe de catre lichidele circulante ale organismului: sangele si limfa. Limfa are aceeasi compozitie cu cea a sangelui, insa nu contine eritrocite. Fiecare celula din organism este scaldata de lichidul interstitial, care incorporeaza substante nutritive provenite din circulatia sanguina, alaturi de substantele reziduale eliminate de catre celule. Aproximativ 90% din apa si moleculele mici care intra in lichidul interstitial sunt absorbite de vasele sanguine mici si tranzitate prin sistemul circulator sanguin. Celelalte 10% (proteine, alte substante cu molecule mari si particule din lichidul interstitial) sunt colectate intr-o retea de vase capilare limfatice. Acestea conflueaza in vase mai mari care, in cele din urma, se varsa inapoi in circulatia sanguina. Vasele limfatice contin valve mono-directionate care au in structura tesut muscular ce pompeaza limfa prin aceste valve. In toate canalele limfatice exista valve. In vasele limfatice mari, valvele sunt prezente la fiecare cativa milimetri, iar in vasele limfatice mici, valvele sunt chiar mai apropiate. Imaginile in miscare ale vaselor limfatice arata ca, atunci cand acestea sunt umplute cu lichide, musculatura neteda din peretii vaselor se contracta automat. Mai mult chiar, fiecare segment al vaselor limfatice dintre doua valve succesive functioneaza ca o pompa automata separata. Astfel, umplerea unui segment cauzeaza contractia, iar fluidul este pompat prin valva catre urmatorul segment limfatic. Aceasta provoaca umplerea segmentului urmator care, la randul sau, cateva secunde mai tarziu, se contracta. Procesul continua pe tot parcursul sistemului limfatic pana cand lichidul este, in cele din urma, golit inapoi in sistemul sanguin, adica din ductul toracic in vena cava. Cand proviziile proaspete iau locul produsilor reziduali ai celulelor – toxine, bacterii, virusi, otravuri, etc – celulele devin mai sanatoase si la fel si noi. Indepartarea proteinelor din spatiile interstitiale este o functie absolut esentiala, fara de care am muri in 24 de ore. Cand sistemul limfatic devine suprasaturat cu materii mucoide, se creeaza o presiune ce se resimte in intregul organism. Incepe ca si o tensiune in muschi, ce devine o durere musculara o data cu cresterea presiunii. Una dintre functiile febrei este aceea de a subtia mucusul limfatic, imbunatatind abilitatea acestuia de a curge si de a trece prin peretii colonului. Toate influentele cu rol in purificarea limfei reduc febra, prin scaderea necesitatii de a utiliza acest mecanism pentru subtierea mucusului limfatic. Daca colonul nu poate asigura rata necesara de purificare a limfei, atunci organismul utilizeaza ficatul pentru a face acest lucru. Toxinele preluate de ficat sunt excretate ca si parte componenta a bilei. Cand fluxul bilei devine excesiv, aceasta se aduna in stomac, avand ca rezultat aparitia senzatiei de voma. Majoritatea plantelor detoxifiante selectate in scop nutritional au rol in epurarea substantelor toxice din limfa, motiv pentru care animalele mananca iarba atunci cand se simt rau.


Se poate deci vedea cu ce probleme se poate confrunta organismul atunci cand colonul nu functioneaza normal. In acest caz, substantele reziduale sunt retinute in sistemul limfatic. Pe masura ce acest proces continua, reziduurile se acumuleaza in tesuturile organismului, ducand la aparitia bolilor. Acest proces poate afecta orice parte a organismului, deoarece sistemul limfatic serveste toate celulele corpului.

Deoarece sistemul limfatic preia toxinele de la toate celulele organismului, functionarea optima a acestuia este importanta pentru sanatatea intregului organism. Limfa este plina de nutrienti pe care ii transporta la celule, de hormoni, de enzime. Leucocitele, limfocitele, monocitele, anticorpii si alte celule sanguine sunt capabile sa se deplaseze pe oriunde exista apa. Exact precum aerul din jurul corpului se afla in miscare constanta, lichidul limfatic in care „se scalda” celulele se gaseste, de asemenea, in miscare continua. Celulele sunt capabile sa functioneze mai bine daca lichidul limfatic este permanent reinnoit si contine concentratii optime de hidrogen, oxigen, glucoza si alti nutrienti.

Din organism, anumite toxine se pot elimina si prin intermediul transpiratiei, in urma unor activitati fizice intense sau a caldurii. Sinusurile si pielea noastra se pot constitui, de asemenea, in cai de eliminare.

Dar de ce este important sa asiguram buna functionare a sistemelor de detoxifiere ale organismului? Deoarece noi toti suntem expusi zilnic la actiunea unui numar mare de xenobiotice chimice (in limba greaca: xenos = strain; bios = viata). Xenobioticele sunt substante ajunse in organism, care nu sunt produse in mod normal si nici nu ar trebui sa fie prezente, sau substante care sunt prezente in concentratii mult mai mari decat cele uzuale. Printre xenobioticele chimice putem mentiona: aditivii alimentari, medicamentele, diversii poluanti chimici prezenti in aer, apa si alimente, generati de activitatile industriale si agricole s.a. – adica substante pe care organismul uman nu le produce singur si nici nu ar trebui sa fie prezente in corp ca si parte a unei diete normale. Pe langa xenobioticele chimice, organismele umane sunt expuse si la xenobiotice fizice (radiatii cosmice sau terestre) si chiar biologice (virusuri, bacterii, paraziti).

Efectele nocive ale xenobioticelor, indiferent de originea lor, depind de doza, frecventa sau starea de agregare a acestora. Xenobioticele pericliteaza sanatatea umana daca nu sunt transformate si eliminate. Un debut rapid al unor simptome acute poate fi produs de multe pesticide si de unele medicamente, dar in general, majoritatea xenobioticelor cauzeaza efecte negative pe termen lung, ducand la aparitia cancerului sau a altor boli. O mare parte din simptomele comune generate de xenobiotice includ dureri de cap, oboseala, exces de mucus, dureri, probleme digestive, simptome specifice alergiilor si sensibilitate crescuta fata de agenti din mediu cum ar fi chimicalele, parfumurile si sinteticele.

Organismul se debaraseaza de xenobiotice prin biotransformare. Adesea, in mod incorect, acest proces este numit metabolizarea xenobioticelor. In general, biotransformarea are ca rezultat conversia xenobioticelor liposolubile in metaboliti solubili in apa cu molecula mare, care pot fi excretat, si in mod eficient.

Nutrientii si xenobioticele chimice absorbite din intestin sunt transportate la ficat printr-un singur vas sanguin (vena porta). Daca accede in organism in cantitati mici o substanta straina, poate fi transformata complet la nivelul ficatului, inainte de a ajunge in circuitul sanguin si la alte organe (efectul primului pasaj). Xenobioticele inhalate sunt distribuite prin intermediul circulatiei sanguine la ficat. In acest caz, doar o fractiune din doza este transformata in ficat inainte de a ajunge la alte organe. Enzimele hepatice sunt responsabile pentru biotransformarea xenobioticelor, mai intai prin xenobiodegradare (prin reactii de oxido-reducere, de hidroliza) si apoi prin xenobiosinteza.


CLOROFILINELE CA DEODORANT INTERN

Clorofilinele pot fi utilizate si ca deodorant intern. Observarea in anii 1940 si 1950 a faptului ca clorofila are efecte deodorante aplicata pe ranile urat mirositoare, i-a facut pe clinicieni sa administreze clorofila pe cale orala la pacientii cu colostomii si ileostomii pentru a controla mirosul fecalelor. Cateva rapoarte de caz publicate indica faptul ca administrarea orala a clorofilei scade, la o examinare subiectiva, mirosul urinei si fecalelor la pacientii cu incontinenta.


CLOROFILINELE IN VINDECAREA RANILOR

Cercetarile efectuate in anii 1840 au indicat faptul ca solutiile de clorofiline incetinesc dezvoltarea anumitor bacterii anaerobe in tuburile de testare si accelereaza vindecarea ranilor produse experimental la animale, ducand la introducerea utilizarii solutiilor si unguentelor de uz extern cu clorofila in tratamentul ranilor deschise, persistente la oameni. La sfarsitul anilor 1940 si in 1950, o serie de studii efectuate, in mare parte necontrolat, pe pacienti cu rani cu vindecare lenta, precum ulcere vasculare si ulcere ischemice de presiune (de decubit), au raportat ca aplicarea clorofilei de uz extern favorizeaza vindecarea mai eficienta decat alte tratamente comune folosite. La sfarsitul anilor 1950, clorofilinele au fost adaugate in unguentele cu continut de papaina si uree utilizate in tratarea ranilor, cu scopul de a reduce inflamatia locala, de a favoriza vindecarea si de a controla mirosul.

Eficienta clorofilinelor - sarurile de sodiu si/sau de cupru ale clorofilei - in vindecarea ranilor a fost verificata de-a lungul timpului. Se pare ca clorofilinele sunt valoroase in special datorita actiunii lor antiaglutinante si antiinflamatoare, ele permitand utilizarea continua si indelungata a ingredientelor proteolitice, papain-ureea, care ar putea altfel cauza inflamatii si hemaglutinari la nivelul capilarelor. Rezultatele clinice favorabile par a se datora faptului ca unguentele proteolitice (cu continut de papaina, uree si clorofilina) elimina in intregime tesuturile necrotice si alte impuritati, mentinand apoi circulatia si irigarea optima a zonei respective, accelerand epitelizarea.


Preparatul terapeutic natural LIQUID CLOROPHYLL de la CaliVita

Liquid Chlorophyll - fabricat si distribuit de CaliVita International - este un supliment nutritional de clorofilina, adica saruri de sodiu/cupru ale clorofilei, extrase din frunze de alfalfa (lucerna). Clorofila este indicata pentru fortificarea organismului, purificarea sangelui, precum si pentru imbunatatirea starii generale de sanatate. Clorofila este unul din suplimentele alimentare cu adevarat remarcabile. Aceasta hraneste, curata, energizeaza si fortifica in acelasi timp. Este o sursa de sanatate neegalata de nici un alt produs nutritional. Ajuta la eliminarea toxinelor din organism, oferindu-i, in acelasi timp, vitaminele, mineralele si aminoacizii de care acesta are nevoie.

Liquid Chlorophyll ajuta la refacerea tesuturilor, purificarea sangelui, formarea de globule rosii, vindecarea tesuturilor, asimilarea mineralelor, fortificarea generala a organismului, deodorizarea interna si neutralizarea agentilor poluanti din aer si alimente. Frunzele de alfalfa contin calciu, magneziu, fosfor, potasiu, fier, plus toate vitaminele cunoscute. Mineralele se gasesc intr-o proportie echilibrata, ceea ce sprijina absorbtia lor.
 

Clorofilina din compozitia produsului ajuta, printre altele, la:

- intarirea peretilor celulari
- are calitati antiseptice
- are capacitatea de a ajuta tesutul uman sa combata si sa distruga germenii patogeni
- intarind tesutul, aceasta creste rezistenta celulelor impotriva bolilor si, in acelasi timp, inhiba dezvoltarea bacteriilor

Per ansamblu, putem realiza urmatoarea structurare a beneficiilor si modurilor de utilizare ale produsului: